Tot mai multe persoane mă întreabă despre convenţia matrimonială, ce este ea, cum ar putea să încheie o astfel de convenţie, ce implicaţii are, dacă se poate sau nu în România încheia, deoarece urmează să se căsătorească sau ar vrea să prevadă dinainte soarta unor averi mari, moşteniri, daruri de la părinţi. Am considerat astfel interesant de abordat o astfel de temă, mai ales că la noi în România nu este încă legiferată o astfel de convenţie, dar proiectul legislativ este în curs de elaborare. Vom începe cu un scurt istoric şi cu o comparaţie a legislaţiei altor state. Putem spune aşadar că:
Totalitatea regulilor care reglementează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, deci relaţiile patrimoniale dintre ei, precum şi raporturile patrimoniale în care aceştia intră cu terţele persoane în calitatea lor de soţi (relaţiile patrimoniale sunt cele care se referă la bunuri evaluabile în bani).
De-a lungul istoriei precum şi în reglementările diferitelor state, regimul matrimonial poate fi clasificat după izvorul său ca fiind: regim matrimonial legal care este stabilit prin lege sau regim matrimonial convenţional care este stabilit potrivit voinţei părţilor, cuprinsă într-o convenţie a soţilor.
După structura lor regimurile matrimoniale pot fi regimuri de comunitate şi regimuri de separaţie (care cuprinde separaţia de bunuri şi regimul dotal)
Trebuie să amintim puţin despre reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soţi anterior adoptării primului cod al familiei intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 şi care a reunit în el toate dispoziţiile legale privitoare la încheierea şi desfacerea căsătoriei la drepturi şi obligaţii personale şi patrimoniale ale soţilor la rudenia firească (de sânge) şi la înfiere, obligaţia de întreţinere, ocrotirea minorilor, a interzişilor şi a celor pentru care s-a instituit curatela.
Anterior codului familiei toate raporturile juridice referitoare la relaţiile dintre soţi, rudenia şi ocrotirea minorilor erau reglementate în Codul civil.
Codul este un act legislativ care cuprinde sub o formă sistematică toate, sau principalele norme de drept privind o anumită ramură a dreptului (aşa de exemplu: codul civil, codul penal, codul comercial, codul familiei, codul silvic, codul muncii, mai nou codul fiscal şi apoi codul de procedură civilă şi penală).
Primul cod civil a fost cel adoptat în anul 1864 intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, fiind o reproducere cu unele modificări a codului civil francez din anul 1804 – codul lui Napoleon.
Acest cod a fost elaborat în timpul domniei domnitorului Alexandru Ioan Cuza – primul domnitor al Principatelor Unite (1859 – 1862) a fost ales la 5 ianuarie 1859 domn al Moldovei şi în 24 ianuarie 1859 domn al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea Principatelor Române. Din anul 1862 până în anul 1866 a fost domnitorul Statului Naţional România.
Cum spuneam în timpul acestui domnitor s-a constituit un Parlament unic, un singur guvern, s-a adoptat prima Constituţie modernă, s-a adoptat Legea Rurală prin care s-a desfiinţat iobăgia, elaborând şi un cod penal pe lângă cel civil. În codul civil de la 1864 regimul matrimonial legal era cel al separaţiei de bunuri. Adică fiecare soţ avea proprietatea asupra averii sale personale, asupra căreia îşi păstra dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie.
Bărbatul era obligat în temeiul căsătoriei să-şi întreţină soţia care era în pensiune la bărbat, adică îi oferea locuinţă şi hrană. Femeia era obligată să contribuie la sarcinile căsătoriei în principiu cu 1/3 din veniturile ei. Tot acest regim al separaţiei de bunuri prevedea că soţii puteau dobândi în timpul căsătoriei bunuri mobile sau imobile care să aibă caracterul de bunuri proprii ale oricăruia dintre soţi sau ei puteau dobândi bunuri în cote părţi.
Regimul separaţiei de bunuri îşi găsea aplicare numai dacă soţii nu încheiau anterior celebrării căsătoriei o convenţie matrimonială (sau de căsătorie) prin care să se stabilească un regim matrimonial convenţional adică bazat pe înţelegerea soţilor referitor la bunurile dobândite în timpul căsătoriei.
Tot codul civil de la 1864 reglementează şi regimul dotal care se referea la zestrea adusă de femeie în căsătorie.
Bunurile aduse drept zestre sau dotă erau administrate de bărbat în temeiul unei convenţii matrimoniale dotale, femeia neputând înstrăina bunurile aduse ca zestre în căsătorie decât cu acordul bărbatului şi numai cele mobile.
Bunurile care nu erau constituite în dotă dar care erau aduse de femeie în căsătorie erau administrate de ea având şi un drept de folosinţă şi dispoziţie asupra lor, adică le putea înstrăina, distruge, etc.
Codul familiei intrat în vigoare în anul 1954 a abrogat regimul legal al separaţiei de bunuri instituind comunitatea matrimonială de bunuri bazată pe proprietatea comună în devălmăşie, adică o stare de indiviziune „sui generis”, fără să fie determinate cotele părţi ale fiecăruia dintre soţi.
Articolul 30 din actualul cod al familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor.
Ce semnificaţie are această dispoziţie legală ?
Legea consideră comunitatea de bunuri drept un efect legal al căsătoriei. De aceea există o prezumţie legală, o presupunere prevăzută de lege că din momentul încheierii căsătoriei şi până la desfacerea ei toate bunurile dobândite de soţi au caracterul de bunuri comune, ambii soţi având o contribuţie egală şi directă din veniturile realizate din muncă de ambii soţi sau dacă numai soţul realizează venituri, munca femeii în gospodărie şi pentru creşterea copiilor este echivalentă cu veniturile soţului. De aceea legea consideră că au contribuţii egale.
Pentru a răsturna această prezumţie de comunitate trebuie solicitată împărţirea bunurilor comune urmând ca prin instanţă să se stabilească partea de contribuţie a fiecărui soţ la dobândirea fiecărui bun.
Regimul comunităţii de bunuri impune o singură condiţie pentru ca bunul dobândit să primească caracterul de bun comun şi anume calitatea de soţ în momentul dobândirii, duce la concluzia că este suficient sau indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul dintre soţi pentru că bunul dobândit în timpul căsătoriei se presupune din capul locului că este bun comun.
Desigur că aşa cum am arătat anterior prezumţia comunităţii de bunuri poate fi răsturnată, făcându-se dovada că bunul are caracterul de bun propriu.
Sunt considerate bunuri proprii ale fiecărui soţ de exemplu: bunurile dobândite înaintea încheierii căsătoriei, bunurile dobândite prin moştenire, cele primite cu titlu de premiu sau recompensă, proiectele de invenţii şi inovaţii, valoarea de înlocuire a unui bun propriu vândut în timpul căsătoriei etc.
Aşa cum am mai arătat, de exemplu: unul dintre soţi cumpără un autoturism şi în acte figurează numai el ca şi proprietar. Aceasta nu înseamnă că bunul nu este comun dacă s-a cumpărat în timpul căsătoriei.
Şi acum să revenim la convenţia matrimonială sau contractul prenupţial.
La ora actuală contractul prenupţial cel mai bine reglementat este în America. Pentru a fi valid, contractul prenupţial trebuie semnat de ambii soţi, care trebuie să aibă capacitatea contractuală deopotrivă şi să participe la înţelegere de bunăvoie. Părţile sunt obligate, înainte de încheierea contractului, sa-si declare cu onestitate toate obligaţiile financiare si toate proprietăţile afectate de sarcini. Cu toate acestea, daca unul dintre soţi avea sau ar fi putut avea informaţii referitoare la datoriile financiare ori de proprietate, contractul prenupţial rămâne valabil, chiar daca cealaltă parte a ascuns sau a uitat sa specifice sarcinile ce-i revin. Juriştii americani au convenit că o instanţă nu poate schimba termenii contractului prenupţial, atunci când unul dintre soţi este lăsat fără un suport material decent, după divorţ, ori când este eliberat de sarcinile sale de a-şi susţine financiar perechea în timpul căsătoriei. Părţile trebuie să ştie din timp că instanţa este în măsura să distingă între o înţelegere premaritală care nu asigură unuia dintre soţi resurse financiare pentru întreţinere şi un acord care este rezultatul unui târg prost făcut.
Contractul prenupţial prezintă avantajul că administrează banii şi timpul viitorilor soţi. În cazul existenţei unui contract prenupţial, divorţul devine o formalitate, căci toate aspectele legate de această chestiune se pot stipula în contractul prenupţial, iar averea celor doi soţi urmează să fie distribuită după dorinţa cuplului. Persoanele care au trecut prin experienţa neplăcută a unui divorţ prelungit ştiu câţi nervi şi bani se prăpădesc cu taxele, martorii şi experţii, de-a lungul timpului.
Din punct de vedere juridic, aranjamentul prenupţial poate să fie atât de explicit şi de lung cât e nevoie şi poate acoperi câte aspecte îşi doresc cele două părţi. Unul dintre cele mai frecvente se referă la bunurile familiei. Sau dacă unul dintre soţi acumulează datorii înainte de căsătorie, e mai mult decât probabil că cealaltă parte va ţine să îşi protejeze averea de creditorii soţului datornic.
Acordul poate reglementa şi responsabilităţile soţilor privind îngrijirea copiilor din căsătorii anterioare cât şi a celor care urmează să se nască.
Cel mai adesea, disputele se nasc asupra modalităţii de împărţire a bunurilor. Contractul prenupţial poate fi folosit pentru a conferi siguranţa că averea cuplului va fi corect disjunsă, că aceasta va fi transferată de la un soţ la altul, sau că drepturile asupra ei vor fi împărţite în mod egal de către soţi sau pe cote – părţi. Toate aceste dispoziţii şi soluţiile la situaţiile care ar putea apărea pot fi stabilite într-o manieră organizată şi bine gândită în ceea ce americanii numesc ” the prenuptial „.